Un el și-o ea

Cluj, seară de primăvară-vară blândă și ușor înăbușitoare. Pe malul Someșului miroase a iarbă tăiată și-a mare, se aud claxoane și clipocit de apă. În ochi îmi joacă flori, am în față un cireș plin, roz-roz, un leagăn din lemn și mult verde crud. În spate, pe mica pantă urcă un câine cu limba scoasă. Se apropie, ne privește și așteaptă. Pe scări urcă și stăpânul, un domn cu părul și barba albe, care duce în mână o plăsuță. Câinele se așază lângă noi, gâfâie de cald și ne primește mângâierile. E o cățea frumoasă, maidaneză, cu blănița curată, fină, de culoarea caramelului sărat.

– Cere și ea atenție și mângâieri… Acum îi e cald tare. Azi am ieșit mai devreme că așa a fost filmul, dar de obicei venim la plimbare după 8 seara și de la 6 dimineața, pe răcoare. Și uite-așa, mergem o sută de metri, zece minute stăm. Ce să-i faci. E prințesa mea… E bine să ai așa, un suflet, lângă tine. Era o cățelușă a străzii și a ajuns la mine. Vedeți, a simțit ea că iubiți animalele și s-a apropiat. Nu sunt toți oamenii așa, alții… eh. (dă din mână a părere de rău și se uită în altă parte)

Scoate din sacoșă un castronel și o sticlă cu apă și îi toarnă cățelușei care, preț de câteva secunde, bea cu poftă. Mai caută insistent în sacoșă și scoate și un biscuite pe care i-l întinde. E refuzat.

– Haide, nu vrei? Îl pun înapoi și nu-ți mai dau.

Amenințările zâmbite şi îmblânzite nu dau roade, așa că pune biscuitul la loc. O mai îmbie să bea apă după care, văzându-se din nou refuzat, o varsă în iarbă. Îi înfășoară larg lesa după gât și o cheamă să plece. Ne salută, îi zâmbim. Căţeluşa nu dă semne că s-ar ridica, dar cum îl vede că face paşi, se ridică brusc şi îl urmează. Ca şi cum i-ar fi teamă să n-o lase acolo; să nu rămână iar a nimănui. Sau doar așa cum un câine îşi urmează omul lui, chiar de-i greu, spre oriunde şi nicăieri.

Se îndepărtează încet, unul lângă altul. Câinele şchiopătează şi urcă cu greu scările. Stăpânul priveşte când în zare, când la câine. Mă uit pierdută cum se opresc la capătul scărilor, sub cireş şi lacrimile îmi curg şiroaie. Nu ştiu dacă de drag sau de durere. Cred că şi, şi.

Cei doi ajung aproape de stradă şi căţeluşa nu vrea să înainteze, se tot trage în spate din lesă. El îi vorbeşte, apoi pare că renunță și se întorc pe traseul pe care veniseră. Căţeluşa ne vede iar şi se apropie. Din stradă se aud lătrând alţi câini.

– Vedeţi ce deşteaptă e? N-a vrut pe stradă, a vrut tot prin iarbă, pe lângă apă, pe lângă voi… știe ea. Cum te pupă tata, hai să le arătăm domnişoarelor, cum ne pupăm noi cu nasul, ca eschimoşii? E prinţesa mea… am scăpat-o din ghearele morţii… O prinseseră hingherii şi i-au rupt două picioruşe, ăsta din faţă și cel din spate, vedeţi cum se vede?

Îi ridică lăbuța dreaptă și ne arată cum partea de jos se bălăngăne inertă.

– I-ar fi scurtat piciorul cu 3 centimetri dacă ar fi amputat falanga asta ruptă şi eu n-am vrut. Acum calcă chiar bine pe ea… Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, i-au făcut şi o injecţie letală în burtă. 17 zile a stat în comă profundă. O luam de afară din cuşcă, o aduceam pe braţe pe masă să îi pună perfuzii şi tot aşa. În a 17-a zi medicul veterinar mi-a spus că nu îşi mai revine şi să îi facem injecţia să moară liniştită… Avea deja otrava în seringă și aici la gât a vrut să îi facă. Dar când a pus acul la gâtul ei, deodată a strâns cu dinţii ăştia din faţă şi de trei degete l-a muşcat pe domnul doctor… (pufnește în râs și ochii i se luminează tare). Şi s-a trezit. De trei ani jumătate e cu mine. Şi uitaţi ce frumoasă e… E prinţesa mea.

Se uită la ea cu sufletul, e cumva mândru, are ochi de-o oboseală fericită și se bucură să ne vadă că o mângâiem.

– Hai, hai să mergem. Uite ce domnişoare frumoase am întâlnit azi…

Ne urează seară frumoasă şi se îndepărtează încet. La fel ca prima oară, căţeluşa pare să fie prea obosită să se miște. Dar când îşi dă seama că omul ei chiar pleacă, se ridică deodată și îl ajunge din urmă.

Mă tot uit după ei. Merg încetişor, un om şi un câine care azi nu se grăbesc nicăieri. N-au nimic urgent ori important de făcut, în seara asta sunt ocupaţi doar să fie unul cu celălalt. Timpul lor le e prieten bun și curge parcă altfel. Domnul blând și bun își dă pasul după cel șchiop, al ei. Peste câţiva metri, căţeluşa se aşază iar. Se opreşte şi el, scoate iar din sacoşă castronelul şi îi pune apă. Stă lângă ea şi îi vorbeşte, o lasă să se odihnească și, sprijinit de balustrada de piatră, se uită în zare. Nu se grăbeşte nicăieri.

Cafea tare, cu gust de tine

(Written years ago)

Mă lupt înverşunată cu memoria mea şubredă să nu uit niciuna din clipele de lângă tine, nicio privire, atingere, lacrimă, noapte; niciun zâmbet, sărut, cântec, suspin, geamăt. Niciunul din momentele în care am încetat, mergând, să mai ating pământul. Închid ochii şi încerc să-mi amintesc, să retrăiesc, întind mâna să-ţi desenez conturul chipului, să-ţi simt buzele, pleoapele, surâsul.

Cafeaua are şi va avea mereu miros şi gust puternic de tine. O sorb cu grijă, câte o înghiţitură, să-i simt pe limbă gustul tare. Îi cer cu gând rugător să pună în mişcare angrenajul zilelor trecute, să-mi înduplece inima amintirilor să bată mai cu putere. Uneori mă doare teribil că sunt om. Sunt atât de puţine minutele, zilele, în cazuri fericite – săptămânile în care fericirea are alt nume, altă nebunie, alt cântec, în care liniştea îţi inundă fiinţa cu valuri învolburate de lumină, de speranţă, de vis, de putere… şi mă doare condiţia mea umană şi neputinţa de a-mi impregna în piele şi în simţăminte, veşnic, asemeni unui tatuaj permanent, blândeţea zâmbetului tău.

Încerc, răbdătoare, tot felul de tertipuri să te aduc fizic mai aproape. Ignor orice alt sunet ca să-ţi pot auzi iar vocea caldă, îţi sorb cuvintele şi tremur de bucurie când îţi revăd, cu ochii minţii, liniştea surâsului şi privirea jucăuşă. Beau cafea după cafea într-o încercare continuă de a nu mă dezlipi de tine, las televizorul să meargă, invariabil, pe acelaşi post, deschid de câteva ori pe zi sticluţa ta cu parfum, ascult iar şi iar melodiile care curgeau în căşti atunci când te ţineam de mână… Iar când dorul mă copleşeşte până la durere, mă apropii de dulapul unde mă aşteaptă hainele tale. Le îmbrac cu grijă, într-un soi de ritual al meu, cu înfrigurare şi nerăbdare, aşteptând liniştea de după. Familiaritatea mirosului şi impresia trupului tău lipit de mine mă cutremură o clipă, după care apare un fel de relaxare totală a corpului şi-a gândului, un surâs al pielii, o zvâcnire a inimii, o speranţă a sufletului.

Într-o lume în care condiţia de om, fiinţă unică, superioară, capabilă nu mai e un garant pentru nimic, doar apropierea până la contopire de un alt suflet ne mai poate salva. Aparenţa echilibrului nu e decât o mască a mediocrităţii, a temerilor de necunoscut, a limitelor autoimpuse, iar fericirea marcată de factorul echilibru nu e decât una de nivel modest. Să-ţi aglomerezi fiinţa de simpla existenţă a sufletului-pereche, să te îndrăgosteşti mereu de acelaşi om, să-ţi simţi pieptul aproape de explozie când râde, când doarme sau când te priveşte… aşa înţeleg eu împlinirea, viaţa, liniştea, curajul, speranţa, cerul senin.

Cum vrei cafeaua?
Cu o linguriţă plină de priviri de-ale tale, două de dragoste mare şi câteva surâsuri, pentru aromă. Şi să nu uiţi să faci două.

Nopţi cu tine

Miros de nopţi lungi cu tine.

Nopţi fără vise şi fără somn, cu lacrimi care curgeau a viaţă şi poveşti despre cum arată fericirea. O modelam din lutul iubirii noastre cu mâinile care ni se întâlneau şi pe care le frământam până la contopire. Şi fericirea căpăta forme nedefinite, după mâinile care se sărutau haotic în jurul ei.

Nopţi de dor, dor ucigător, dor balsamic, dor-dor. De vise făurite cu ochii plini de cer albastru. De căutări îndelungi, de şovăieli timide, de… (citește restul articolului aici: http://www.catchy.ro/dor-de-nopti-cu-tine/103689)