(Written years ago)

Mă lupt înverşunată cu memoria mea şubredă să nu uit niciuna din clipele de lângă tine, nicio privire, atingere, lacrimă, noapte; niciun zâmbet, sărut, cântec, suspin, geamăt. Niciunul din momentele în care am încetat, mergând, să mai ating pământul. Închid ochii şi încerc să-mi amintesc, să retrăiesc, întind mâna să-ţi desenez conturul chipului, să-ţi simt buzele, pleoapele, surâsul.

Cafeaua are şi va avea mereu miros şi gust puternic de tine. O sorb cu grijă, câte o înghiţitură, să-i simt pe limbă gustul tare. Îi cer cu gând rugător să pună în mişcare angrenajul zilelor trecute, să-mi înduplece inima amintirilor să bată mai cu putere. Uneori mă doare teribil că sunt om. Sunt atât de puţine minutele, zilele, în cazuri fericite – săptămânile în care fericirea are alt nume, altă nebunie, alt cântec, în care liniştea îţi inundă fiinţa cu valuri învolburate de lumină, de speranţă, de vis, de putere… şi mă doare condiţia mea umană şi neputinţa de a-mi impregna în piele şi în simţăminte, veşnic, asemeni unui tatuaj permanent, blândeţea zâmbetului tău.

Încerc, răbdătoare, tot felul de tertipuri să te aduc fizic mai aproape. Ignor orice alt sunet ca să-ţi pot auzi iar vocea caldă, îţi sorb cuvintele şi tremur de bucurie când îţi revăd, cu ochii minţii, liniştea surâsului şi privirea jucăuşă. Beau cafea după cafea într-o încercare continuă de a nu mă dezlipi de tine, las televizorul să meargă, invariabil, pe acelaşi post, deschid de câteva ori pe zi sticluţa ta cu parfum, ascult iar şi iar melodiile care curgeau în căşti atunci când te ţineam de mână… Iar când dorul mă copleşeşte până la durere, mă apropii de dulapul unde mă aşteaptă hainele tale. Le îmbrac cu grijă, într-un soi de ritual al meu, cu înfrigurare şi nerăbdare, aşteptând liniştea de după. Familiaritatea mirosului şi impresia trupului tău lipit de mine mă cutremură o clipă, după care apare un fel de relaxare totală a corpului şi-a gândului, un surâs al pielii, o zvâcnire a inimii, o speranţă a sufletului.

Într-o lume în care condiţia de om, fiinţă unică, superioară, capabilă nu mai e un garant pentru nimic, doar apropierea până la contopire de un alt suflet ne mai poate salva. Aparenţa echilibrului nu e decât o mască a mediocrităţii, a temerilor de necunoscut, a limitelor autoimpuse, iar fericirea marcată de factorul echilibru nu e decât una de nivel modest. Să-ţi aglomerezi fiinţa de simpla existenţă a sufletului-pereche, să te îndrăgosteşti mereu de acelaşi om, să-ţi simţi pieptul aproape de explozie când râde, când doarme sau când te priveşte… aşa înţeleg eu împlinirea, viaţa, liniştea, curajul, speranţa, cerul senin.

Cum vrei cafeaua?
Cu o linguriţă plină de priviri de-ale tale, două de dragoste mare şi câteva surâsuri, pentru aromă. Şi să nu uiţi să faci două.

Anunțuri