Cluj, seară de primăvară-vară blândă și ușor înăbușitoare. Pe malul Someșului miroase a iarbă tăiată și-a mare, se aud claxoane și clipocit de apă. În ochi îmi joacă flori, am în față un cireș plin, roz-roz, un leagăn din lemn și mult verde crud. În spate, pe mica pantă urcă un câine cu limba scoasă. Se apropie, ne privește și așteaptă. Pe scări urcă și stăpânul, un domn cu părul și barba albe, care duce în mână o plăsuță. Câinele se așază lângă noi, gâfâie de cald și ne primește mângâierile. E o cățea frumoasă, maidaneză, cu blănița curată, fină, de culoarea caramelului sărat.

– Cere și ea atenție și mângâieri… Acum îi e cald tare. Azi am ieșit mai devreme că așa a fost filmul, dar de obicei venim la plimbare după 8 seara și de la 6 dimineața, pe răcoare. Și uite-așa, mergem o sută de metri, zece minute stăm. Ce să-i faci. E prințesa mea… E bine să ai așa, un suflet, lângă tine. Era o cățelușă a străzii și a ajuns la mine. Vedeți, a simțit ea că iubiți animalele și s-a apropiat. Nu sunt toți oamenii așa, alții… eh. (dă din mână a părere de rău și se uită în altă parte)

Scoate din sacoșă un castronel și o sticlă cu apă și îi toarnă cățelușei care, preț de câteva secunde, bea cu poftă. Mai caută insistent în sacoșă și scoate și un biscuite pe care i-l întinde. E refuzat.

– Haide, nu vrei? Îl pun înapoi și nu-ți mai dau.

Amenințările zâmbite şi îmblânzite nu dau roade, așa că pune biscuitul la loc. O mai îmbie să bea apă după care, văzându-se din nou refuzat, o varsă în iarbă. Îi înfășoară larg lesa după gât și o cheamă să plece. Ne salută, îi zâmbim. Căţeluşa nu dă semne că s-ar ridica, dar cum îl vede că face paşi, se ridică brusc şi îl urmează. Ca şi cum i-ar fi teamă să n-o lase acolo; să nu rămână iar a nimănui. Sau doar așa cum un câine îşi urmează omul lui, chiar de-i greu, spre oriunde şi nicăieri.

Se îndepărtează încet, unul lângă altul. Câinele şchiopătează şi urcă cu greu scările. Stăpânul priveşte când în zare, când la câine. Mă uit pierdută cum se opresc la capătul scărilor, sub cireş şi lacrimile îmi curg şiroaie. Nu ştiu dacă de drag sau de durere. Cred că şi, şi.

Cei doi ajung aproape de stradă şi căţeluşa nu vrea să înainteze, se tot trage în spate din lesă. El îi vorbeşte, apoi pare că renunță și se întorc pe traseul pe care veniseră. Căţeluşa ne vede iar şi se apropie. Din stradă se aud lătrând alţi câini.

– Vedeţi ce deşteaptă e? N-a vrut pe stradă, a vrut tot prin iarbă, pe lângă apă, pe lângă voi… știe ea. Cum te pupă tata, hai să le arătăm domnişoarelor, cum ne pupăm noi cu nasul, ca eschimoşii? E prinţesa mea… am scăpat-o din ghearele morţii… O prinseseră hingherii şi i-au rupt două picioruşe, ăsta din faţă și cel din spate, vedeţi cum se vede?

Îi ridică lăbuța dreaptă și ne arată cum partea de jos se bălăngăne inertă.

– I-ar fi scurtat piciorul cu 3 centimetri dacă ar fi amputat falanga asta ruptă şi eu n-am vrut. Acum calcă chiar bine pe ea… Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, i-au făcut şi o injecţie letală în burtă. 17 zile a stat în comă profundă. O luam de afară din cuşcă, o aduceam pe braţe pe masă să îi pună perfuzii şi tot aşa. În a 17-a zi medicul veterinar mi-a spus că nu îşi mai revine şi să îi facem injecţia să moară liniştită… Avea deja otrava în seringă și aici la gât a vrut să îi facă. Dar când a pus acul la gâtul ei, deodată a strâns cu dinţii ăştia din faţă şi de trei degete l-a muşcat pe domnul doctor… (pufnește în râs și ochii i se luminează tare). Şi s-a trezit. De trei ani jumătate e cu mine. Şi uitaţi ce frumoasă e… E prinţesa mea.

Se uită la ea cu sufletul, e cumva mândru, are ochi de-o oboseală fericită și se bucură să ne vadă că o mângâiem.

– Hai, hai să mergem. Uite ce domnişoare frumoase am întâlnit azi…

Ne urează seară frumoasă şi se îndepărtează încet. La fel ca prima oară, căţeluşa pare să fie prea obosită să se miște. Dar când îşi dă seama că omul ei chiar pleacă, se ridică deodată și îl ajunge din urmă.

Mă tot uit după ei. Merg încetişor, un om şi un câine care azi nu se grăbesc nicăieri. N-au nimic urgent ori important de făcut, în seara asta sunt ocupaţi doar să fie unul cu celălalt. Timpul lor le e prieten bun și curge parcă altfel. Domnul blând și bun își dă pasul după cel șchiop, al ei. Peste câţiva metri, căţeluşa se aşază iar. Se opreşte şi el, scoate iar din sacoşă castronelul şi îi pune apă. Stă lângă ea şi îi vorbeşte, o lasă să se odihnească și, sprijinit de balustrada de piatră, se uită în zare. Nu se grăbeşte nicăieri.

Anunțuri